Nuntă de vis…

Pentru mai multe detalii mă puteţi contacta pe mine postând un comment acestui articol cu adresa dumneavoastră de mail şi eu vă voi da mai multe detalii. Sau puteţi intra aici şi puteţi descoperii singuri.

octombrie devreme

daca o persoana visatoare, inocenta, daruita cu intuitie si aspiratii inalte, crede intr-un univers al bucuriei, al luminii si al perfectiunii fiintei, si daca ea se inseala in toate acestea si moare, nu este ea cea caraghioasa… ci insusi Universul.

monday morning wake up song

nesincronizare

am primit fără nici o ceartă dreptul de a face ce vreau eu iar eu am ales să rămân… şi tocmai acum nu nu poţi să rămâi cu mine… concluzionez…. mai bine plecam… azi nu te mai vreau de loc… chiar dacă aseară vroiam să dormi cu mine… azi stau să te aştept fără să vii…. e urât, e trist, e sec… defapt niciodată când se poate nu se poate…

SAD SAD DAY….. şi nimeni nu o să mă facă să mă simt mai bine… pentru că nimeni nu ştie să îmi spună de ce?…. de ce atunci când îţi doreşti un lucru cu toată fiinţa şi crezi că îţi iese este defapt doar o iluzie….

azi nu vă vreau pe nici care… sunteţi toţi nişte răi

Liiceanu la unison cu sufletul fetitei cu palarioara de paie

“Bănuiesc că există un raport între dezbrăcarea sufletului şi dezbrăcarea trupului şi că iubire există atunci când sunt învinse, simultan şi prin corelaţie, aceste două pudori. Atunci suntem liberi şi uşori. Tot ce era ascuns în noi – nespus şi neexprimat – iese afară; printr-un amestec de vorbe şi gesturi intimul este expus în faţa celuilalt şi în felul acesta singurătatea esenţială a fiinţei noastre este învinsă şi anulată.” Gabriel Liiceanu – Uşa interzisă

 mi se spusese cu câteva „secole” în urmă, şi aici pun secole în ghilimele, pentru că deşi s-a petrecut nu demult, îmi pare că totuşi face parte din altă viaţă, că trebuie să fii cu adevărat liber pentru a putea trăi cu adevărat. Mi se ridicase bariera de pe propriul câmp şi mi se spărseseră graniţele cu sârmă ghimpată şi am fost astfel lăsată aşa aproape dezgolită, în văzul tuturor… şi asta te face să te simţi vulnerabil , să te simţi deschis şi despicat, începi să te simţi ruşinat de tine şi de ceea ce ai şi eşti şi asta nu îţi place… dar ştiţi ce!?… mi-e mi-a plăcut şi asta pentru că Dumnezeu m-a făcut pe mine cu o picătură în plus faţă de restul…

 nu eram plecată de mult timp. Priveam înapoi spre tine şi încercam  să mă văd pe mine, să te văd pe tine, să îţi analizez reacţia. Dar te comportai ca şi când nu s-a întâmplat nimic. Şi atunci am înţeles… nu trebuia să gândesc deloc, trebuia doar să trăiesc ceea ce mi de oferea şi asta fără a mă speria, ascunde sau ghemui în mine… nu eram aceeaşi oameni de aseară, aşa cum nu suntem aceeaşi oameni acum… azi nu este ieri iar mâine nu va fi azi… ieri nu poate fi retrăit iar mâine este de-a dreptul un mister, tot ce este palbabil este azi, aici şi acum, iar dacă decidem să pierdem şi asta atunci nu vom mai avea nimic… şi asta uneori tinde să doară…

 ceasul digital arată 22:29… ciocolata caldă din faţa mea îmi aminteşte de tine… azi vreau să dorm singură, azi vreau să te las să mă priveşti de la distanţa viselor de acolo de undeva dintre norii de iluzii, ca un prinţ care îşi caută Cenuşăreasa, dar pe care refuză să o caute prea tare pentru a nu îi distruge inocenţa… puţin câte puţin adorm cu gândul…

 ce-ar fi dacă într-o zi nu ne-am mai trezi, oare ne-ar lipsi…

 şi copacii mari îşi scutură peste mine polenul fin al veacurilor trecute acoperindu-mă cu gingăşie cu încă un strat naiv de pânză ce îmi protejează inocenţa, nu de tine ci de vulgaritatea lumii exterioare…

 -Emen-ilii!, zise meuglena întorcându-se pe partea cealaltă în somn.

 Nimic nu durează veşnic, dar sunt lucruri pe care nu le uiţi niciodată…

 

leapşă

Sunt multe 3 post-uri pentru azi, dar având în vedere că am c-am chiulit de pe blog, cre că se acceptă. Oricum am vrut să preiau leapşa asta de la Xandu aşa că iată…. Ce aş vrea să fiu dacă aş fi:

 

O floare: iasomie sau lavandă (dacă se poate iasomo-lavandă e super)
Un anotimp: vara categoric
culoare: albastru închis, aşa spre bleumarin
Un animal: lebădă…
Un obiect vestimentar: rochiţă de vară violet
O piese de mobilier: băncuţă
O piesa muzicala: La campanella, Liszt
Un vers: „Ce bine că eşti, ce mirare că sunt”

Un peisaj: cu siguranţă nişte stânci undate de valurile oceanului
Un obiect: portmoneu, pentru că în cele mai multe cazuri stă lângă inima oamenilor
Un instrument muzical: pian , evident
Un copac: sequia
Un oraş: hm… Veneţia…
O persoana publica: n-aş fi niciodată o persoană publică

O alta persoana apropiata: …Diana
O carte: Omul care iubea pescăruşii sau Cartea despre nimic
Un fel de mancare: supă de salată, preferata mea

Un super erou: probabil merge şi supereroină… Femeia minune… hi!hi!… Scufiţa Roşie…
Un fenomen al naturii: un fulger…
O masina: minnie cooper
Un fruct: măr…
O parte a corpului: ochii
Un film: The Fountain

Concluzia discuţiei cu gândurile mele…

… mi-am promis mie că mă aşez şi analizez ceea ce vreau eu cu adevărat, ceea ce am eu cu adevărat şi ceea  ce simt eu cu adevărat… mi-am promis că mă aşez şi că îmi fac linişte în gânduri şi în suflet… mi-am promis că mă voi elibera de o tensiune care nu îşi are locul în inima mea… îmi place ca viaţa mea să fie simplă şi clară şi până să apară “factorul perturbator X” totul a fost OK… astfel pentru a înlătura starea de tensiune, a trebuit să las lacul să se liniştească şi apa să se limpezească şi să las misterele de pe fundul lacului să mi se dezvăluie… şi iată concluzia… (e postată aici pentru descărcarea mea sufletească şi nici decum pentru alte motive)

… ca printr-o apă cristalină, am înţeles ceea ce vreau eu cu adevărat… îmi doresc cel mai natural şi mai simplu lucru din lume, iubire… e puţin absurd că cer aşa ceva şi poate şi mai absurd că scriu aşa ceva… dar mă refer la acel fel de iubire natural, inocent şi pur, aproape patern şi totuşi distinct prin calitate… acelaşi pe care îl ofer eu tuturor din dorinţa de a găsi răspunsul similar… oamenii în general trăiesc mai multe tipuri de iubire precum iubesc mai multe timpuri de persoane… şi totuşi acest tip de iubire îl caut, (defapt nu îl caut ci mi-l doresc)… acea iubire clar distanţată de caracterul carnal şi care totuşi poartă o oarecare amprentă a acesteia… acum realizez că fiecare din noi îşi impune o limită ce diferenţiază relaţiile noastre în două categorii… relaţia de prietenie şi relaţia de iubit(-ă)…  undeva între ele este aceea zonă de “safe mode”… în care nu aparţii nici uneia dintre catergorii şi totuşi te situezi între ele… trecerea de la una la alta se face prin această zonă de siguranţă…

… ceasul digital îmi arată ora 22:33, instinctiv gândesc că e cu noroc şi că sigur cineva drag mie se gândeşte la mine… Diana tocmai ce a plecat şi sunt puţin tristă pentru că aş fi vrut să stăm împreună mai mult timp în noaptea asta şi să îmi împletească părul în zeci de condiţe în timp ce ascultăm Amalia Rodrigues pe Youtube… undeva foarte departe de lumea mea cineva se uită la un meci de fotbal

… mă miră felul în care mă iubesc colegii mei… Cristi ieri fără să spună nimic m-a luat în braţe atât de grijuliu şi de fratern încât mă simţeam ca un copilaş… Horică m-a mângâiat prieteneşte pe mână cu atăta căldură încât am lăsat să îmi cadă o lacrimă de bucurie pe obraz… Andreea mi-a spus cu ochii sclipitori că sunt ca o adiere de primăvară… dar Diana e singura care îmi citeşte sufletul ca pe o carte deschisă(credeam că şi alţii fac asta, dar dezamăgită am realizat că nu ştiu sau nu vor să citească până la capăt) , ea înţelege fiecare literă, fiecare simbol, fiecare încifrare a emoţiilor mele… ea cunoaşte cheia sufletului meu… mi-a spus… tu eşti o copilă, o copilă matură… între imatur şi inocent există o diferenţă clară şi totuşi inocenţa ta te face foarte matură…iar Smara împarte cu mine pe sub bănci la cursuri batoane cu lapte Kinder şi mere mari şi roşii, şi îmbrăţişări simple şi naive printre pauzele de vorbire ale profesorilor…  totul este foarte simplu şi foarte clar… viaţa mea în general este simplă şi clară, şi asta pentru că aşa e ritmul meu… nimic nu e complicat…

…baton cu lapte şi căpşuni… şi iarăşi mă gândesc la discuţia de sâmbătă dimineaţa , ora 3… ce simplu şi uşor îmi este mie să îţi exprim ceea ce simt…. prea mult pentru mine… am mai învăţat ceva… şi am să învăţ în continuare… ora 22:55… factorul perturbator X s-a autodizolvat în propria-i ignoranţă… pătrat şi cerc… familie formală diferită… ele pot coexista într-o singură formă… ori pătratul înscris în cerc, ori cercul înscris în pătrat…

… unui mustang ca să îţi demonstreze loialitatea,după ce i te-ai deschis cu totul şi l-ai învăţat să citească cartea sufletului tău, îi dai drumul în sălbăticie… şi îl laşi pe el să decidă dacă merge mai departe sau se întoarce… tot ce trebuie să faci este să aştepţi trei zile şi tu în sălbăticie cu el… după trei zile te ridici, îţi scuturi hainele de praf şi mergi mai departe…

… ora 23:00, dacă vrei poţi obţine şi realiza orice… poţi continua chiar şi atunci când spui că nu mai poţi… nimic nu este imposibil…

… dacă am avea credinţă cât un bob de nisip am putea mişca munţi, iar dacă am asculta cu adevărat ce ne spune sufletul am realiza că munţii nu trebuie mişcaţi deloc…

… doar cu linişte putem atinge suflete…

ora 23:06… ninge… iar din zăpada aşternută pe şosea se nasc fluturi albi şi pufoşi care îmi învăluie visele şi le ridică sus sus de tot până în centrul universului de unde se vor naşte pentru mine în formă reală… ninge… şi nu mai contează dacă iubirile au fluturi în stomac sau nu…

azi am Alzheimer… toţi îmi sunteţi nişte străini… şi asta pentru că m-aţi acuzat de inocenţă, azi vreau să fiu inocentă până la capăt, vreau să mă arunc în întunericul necunoscut de mine, din voi doar pentru că simt că lumina sufletului îmi e suficientă…

dacă ne-am ridica cu toţii şi am privi lumea de sus… am percepe totul dintr-un alt unghi de vedere…

E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te îndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii –
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
                                                        Descantec de ploaie, Ana B.

Sunt un copil.

Mereu se mira lumea cum de pot trai in lumea mea ideala si cat de naiva pot fi cateodata. Asta e. Eu simt ca inca nu am pierdut (pe termen lung) nimic fiind atat de sincera incat ramane lumea traznita, atat de increzatoare in Binele din lumea aceasta, avand mereu sperante copilaresti, zic ei. Ma tin tare departe de inselatorii si minciuni pentru ca e atat de bine sa te simti “curat”! Mi-e bine; dorm bine noaptea cu constiinta mea pe perna, nu ma straduiesc sa par cine nu sunt si, de vreo cateva zile am hotarat ca nu ma voi mai da peste cap sa-i multumesc pe toti din lumea aceasta. -citat din devorbacugandurilemele-

Somn uşor şi dulce!!! Noapte bună!!! … fiti voi in voi cat mai inocenti cu putinta…

PUPIK DULCIK!!!

PS: visele sunt frumoase… daca visul incepe sa doara, e semn ca s-a transformat in iluzie…

dor…

‘Sunt zile in care as vrea sa te pot uita
Si altele in care te-astept langa inima mea
Sufletu-mi spune ‘Mi-e dor’,
Imi vine sa strig ‘Ajutor’,
As vrea sa ma fac vrajitor
Sau aripi sa-mi creasca sa zbor…

putin si chiar absurd azi mi-e dor… ‘

Dansand cu Lupii…

Am găsit poza asta pe unul din CD-uri şi mi-am amintit ce fericită eram când dansam… când nu îmi păsa de toţi cei care mă priveau, când nici măcar nu îi vedeam pe ceilalţi ….când cântecul era iubitul meu şi îl lăsam să mă poarte peste lume în locuri nemaivăzute… cineva mi-a spus într-o zi „mă uit la viaţa unora şi văd că au făcut atâtea… asta şi asta şi aia şi cealaltă…. şi pe urmă mă uit la viaţa mea şi văd că am facut doar asta şi asta şi cealaltă şi apoi gata… atât… undeva m-am oprit…”

 

i-am răspuns cu o întrebare retorică „şi a cui vină crezi că e !?”

 

poate că trebuia să îi spun tot adevărul… poate că trebuia să îi spun că nu a făcut decât atâtea pentru că defapt nu şi-a dorit să facă mai mult, pentru că nu caută, el doar stă şi aşteaptă să primească… şi ce poţi să primeşti dacă nu îţi doreşti nimic….. îmi amintesc proverbul acela vechi „Dumnezeu îţi dă dar nu îţi pune în traistă”… şi tu cum poţi vedea drumul dacă nici măcar nu vrei să mergi undeva…

 

îmi amintesc că s-a comportat ca un copil mic atunci când nu i-am dat atenţie… şi când a primit atenţia mea s-a bucurat , mândru, că a obţinut-o, că el a primit ceea ce îşi dorea, fără să vadă însă ce a primit sau valoarea lucrului pe care l-a primit…

 

îmi amintesc că nu vroia să plece, dar nu ştia cum să spună că ar vrea să stea…

 

există oameni ca Nătăfleaţă, dacă vă amintiţi , care aşteaptă sub copac să îi cadă para în gură…

 

…există alţii a căror promisiuni sunt false tocmai pentru că în următorul moment au şi uitat ceea ce au promis…

 

… şi mai există alţii care sunt indiferenţi şi deci sunt înconjuraţi de indiferenţă toată viaţa lor, doar că nu o văd tocmai pentru că nu ştiu la ce să se uite…

 

şi mai există acei oameni superficiali care trăiesc doar l-a suprafaţă şi care nu fac decât să treacă asemenea nisipului prin sită, fără să lase nici o urmă…

 

şi atunci stau şi mă întreb , pentru aceşti oameni , a căror viaţă este un simplu joc fals  de măşti, unde e esenţa!?… ei oare pentru ce trăiesc!?… doar pentru a dormi, pentru a munci, pentru a mânca. pentru a vorbi la telefon şi a se uita la televizor, pentru a se juca jocuri pe calculator… trăiesc doar pentru c-a într-o zi să moară… atunci pentru ce au mai trăit…

 

… şi eu mă întreb în liniştea mea….  fiind un asemenea om, când te pui seara în pat să dormi, pentru ce mulţumeşti, pentru ce eşti recunoscător… ce îţi face sufletul fericit şi mulţumit că dacă ar fi să mori în somn, ai făcut tot ceea ce ţi-a sta în putere ca să îţi realizezi visul, dorinţa ta cea mai profundă…

 

… şi cel mai mult mă întristez… că atunci când te privesc eşti toţi oamenii aceştia care sunt morţi înainte să fii murit cu adevărat…

 

… pe tine cine o să te trezească din somn cu un sărut… se pare că nimeni nu s-a gândit că uneori şi Făt-Frumos poate să doarmă în Pădurea Adormită şi că e nevoie de sărutul unei Frumoase Prinţese ca să îl aducă înapoi la viaţă… 

 

… eu mi-am vindecat sufletul aşa cum ţi-am promis… acum e rândul tău…

 

şi vântul mi-a şters din nou cuvintele de pe suflet doar ca să poată zbura spre alţii care chiar au nevoie de ele…

 

Vă doresc o zi minunată!!!

doar nişte puncte de suspensie şi … eu, Ana…

… toată lumea se pare că îşi dă seama că Ana este şi îndrăgostită dar şi tristă în acelaşi timp… se pare că oricât m-aş chinui nu prea pot să ascund… astăzi colegii mei s-au gândit să o învioreze pe „dulcica şi scumpa de Ana” şi când m-am întors de la masă, s-au aduna câţiva şi mi-au pus următoarea melodie… Vama Veche – Ana… nu credeam în viaţa mea că se poate scrie o melodie aşa de frumoasă despre numele meu… (mă iertaţi din nou, dar nu mi se permite să pun melodii pe blog, aşa că dacă sunteţi drăguţi căutaţi-o şi ascultaţi-o)

 

Demult, tare demult
Am iubit o mică fată
E firesc, mi-a plăcut
Era frumoasă ca o floare de zăpadă.
Demult, tare demult
Ea-mi dăruia multă iubire
Şi-un suflet minunat şi curat
Ca zăpada când se cerne.

Era viaţa mea şi se numea… Ana
Ce nume simplu!
Iar eu, de-aş fi ştiut ce va urma
Fugeam din calea sa
Dar am uitat ce am avut
Şi am ajuns indiferent
Şi-am pierdut-o ca pe-un fulg
Ce-n mână-l pierzi când s-a topit.
Când mi-am dat seama c-am rănit
Un suflet cald atâta timp
Şi c-am pierdut-o
M-am intors îngenunchiat
E prea târziu…!

Voi ce acum mă ascultaţi
Mai meditaţi şi nu uitaţi:
In dragoste indiferenţa-i cea mai grea
Cu fiecare despărţire
O stea din cer se va desprinde
Iar eu voi şti că aţi făcut greşeala mea…
Greşeala mea.

 

Ştiu că am promis că nu mai plâng, dar melodia e atât de frumoasă şi din nou se pare că cineva acolo sus îmi spune că nu e greşit să fii ca un fulg de zăpadă…

 

mi-au mai cumpărat şi o felicitare minunată pe care au scris tot versuri de vama veche:

 

Nimeni n-o să îţi explice ce e Dragostea
Asta singură într-o zi de vară-o vei afla

Şi atunci să nu uiţi de inima ta

Binele şi Rău-n jurul tău se vor juca
Lumea asta moartă va-ncerca să-ţi fure dragostea
Niciodată să nu uiţi de inima ta…

 

Şi mi-au dăruit o îmbrăţişare mare, mare de tot… sunt înconjurată de oameni minunaţi care îmi fac viaţa minunată în fiecare clipă…. Şi sunt foarte racunoscătoare pentru asta…

 

Şi cine a spus că nu o să rezist…. Priviţi doar ce multe mâini mă sprijină, cum aş putea să nu rezist… priviţi doar câte inimi nu bat peste inima mea când sunt necăjită, priviţi doar câte uşi se deschid de fiecare dată când bat… sunt nespus de recunoscătoare pentru ei, toţi…

 

Un pupik dulce pentru toţi…. Vă iubesc din suflet…

Vise plăcute şi noapte bună tuturor!!!! Şi mulţumesc tuturor pentru că m-aţi încurajat şi m-aţi spijinit şi mi-aţi spus că nu e nimic să fii ca un fulg de nea, chiar dacă în mâinile unora se topeşte…

un pas către lumea oamenilor mari….

Plecasem dimineaţă de la Diana cu gândul de a merge deaseară însfârşit acasă şi de a îngropa securea războiului. Dorm de trei zile la ea. Mă certasem cu ai mei duminică şi luni dimineaţa pur şi simplu m-am hotărât să plec. Am lipit un mesaj pe frigider şi nu m-am mai întors. Am trăit fericită zilele astea la Diana, m-am deconectat de tot şi acum aveam chef să mă întorc… iar asta presupunea pace…

 

Nu ne-am certat pe alte motive decât că prea multă cocoloşeală strică şi că ar fi cazul să mă arunc din cuib şi să învăţ singură să zbor. Nu a fost o ceartă majoră dar a fost una destul de puternică care să determine o schimbare în interiorul tuturor, inclusiv a mea.

 

Realizez că am câte un amic pentru fiecare stare a mea. Diana trezeşte copilul din mine, Smara trezeşte adultul din mine… Diana e copilăroasă şi naivă, inocentă, pură… iar Smara mă ceartă întotdeauna, iar sfaturile ei sunt mereu ca un duş rece menit să te trezească…

 

Astăzi ca şi altădată, deşi era fericită pentru că era ziua ei, m-a citit din nou. Din două cuvinte ştia că ceva nu era aşa cum trebuie să fie. Astfel că ne-am aşezat faţă-n faţă cu un suc de mere între noi şi am vorbit. După două ore, eram complet liniştită, şi hotărâtă să fac o schimbare….normal că în bine…

 

mi-a spus: „Ana, nu e nimic că uneori eşti cu capul în nori, şi poate că în unele situaţii e normal să fii aşa, ai fi inuman dacă nu ai fi, dar cel mai bine pentru tine e să fii undeva între cele două stări… să fi între „cu picioarele pe pământ ” şi „cu capul în nori”…”

 

… aşa că după ce mizeriile sau curăţat de tot şi pungile cu gunoi aruncate în container, rămânea doar să îmi stabilesc noile principii…

 

… şi iată cum poate un om să-ţi schimbe viaţa în câteva zile…

 

… fiecare lucru se realizează făcând câte un pas, nu poţi face doi paşi odată, doar câte unul, pe rând…

 

…mă simt ca în My Fair Lady …. fetiţa cea cuminte şi drăgălaşă, naivă şi inocentă, trebuie să înveţe să fie femeie, o lady,… nu se poate dintr-o dată, ….

…. one step at a time…..

 

asta nu înseamnă că nu o să  mai scriu poezii sau că nu o să mai fiu drăgălasă şi bună, ci înseamnă doar că de data asta mi-am luat un scut nou şi puternic, care să mă ferească de rău… şi cel mai bine e , că este scutul meu, şi nu a altora…

 

… ştiam că trebuie să se întâmple la un moment dat… şi uite că s-a întâmplat…

 

Vise plăcute, dragilor!!! Noapte bună!!!!

printre paşi de oameni tăcuţi…

ieri alergam cu Diana prin complex după bărcuţe colorate.. după ce-am visat în aburul de ciocolată caldă o noapte întreagă într-un colţ de cămin, dimineţa ne-am gândit să facem bărcuţe din origami, şi ne lipsea hârtie colorată… aşa că am alergat printre maşinile pictate şi garaje cu oferte de xerox, după hârtie colorată… era un frig… cancer… ))) dar ne plăcea să alergăm ca două fetiţe ţinându-ne de mână şi cântând “Ce bine că eşti…”… ))))) tot alergând şi tot cântâd n-am observat o altă prietenă dragă până ce nu m-a “muşcat” de picior… când am văzut-o , mi-a făcut cu ochiul, şi i-am şoptit Dianei, ştii a cui e maşina!!!!….. Diana nedumerită… habar n-am…. îi şoptesc înapoi râzând , e maşina lui….  am mângâiat-o pentru că ne era milă de ea, căci stătea afară în frig…. am fi primit-o cu noi în cămin, dar era prea mică camera….. în trun târziu i-am făcut cu mâna şi ea ne-a zâmbit melancolic…. i-am spus într-o doară ca să o liniştesc… lasă că ne mai vedem noi prietenă dragă, mai trec eu pe la tine, dacă tu nu mai vii pe la mine… ))))))))))

până la urmă ne-am făcut bărcuţele colorate şi le-am dat drumul pe râul viselor până la prinţii noştrii…. a mea n-avea de mers prea departe, doar două străzi mai încolo…. a Dianei trebuia să facă o călătorie lungă până la Sibiu…

…m-a sunat Crisu aseară şi mi-a spus că a fost la examen la Peda II……….. hm……… peda……….. cât aşteptam eu să vină ziua de miercuri……. dar şi acum o aştept la fel de mult…. cred că până la urmă miercuri o să îmi aducă aminte, de Crisu, de conversaţii vesele cu copii necunoscuţi dar cu care avea-ai impresia că te cunoşti de-o viaţă, de Dan care vorbea mereu peste noi şi de nu ştiu ce colegă de-a lui de la Chimie care tot îi striga din partea cealaltă de clasă să tacă din gură…:))))))))))…. de origami, clar, de origami. ))))))))))…….. totdeauna eram fericită când mergeam la peda II…. ah de Goergi şi de Cosmin care de cand s-a indragostit de Georgi nu mai scotea un cuvant…… )))))))……….. ce multe amintiri frumoase…… hmmmmmmmmmm……………. o sa imi lipseasca……… dar probabil ca o sa fie altele si mai frumoase………

aaaa….. am vazut un afis prin mecanică ieri cu Lectii de Dans….. hmmm…… cred ca o sa mai trec inca odata intentionat pe acolo numa’ ca sa iau numarul de telefon al instructorului….. ))))))))))))))))

….. si stiu ca Mos Craciun a trecut dar imi doresc sa merg in vacanta la munte………….. mi-e dor de munte, si de multă multă zăpadă……………. iarna asta n-am facut nici un om de zăpadă…….

……….aaaaaaaaaaaaaa …………… saptamana viitoare o sa fac rost de pozele de la actiunea de caritate, de dinainte de Craciun………. sa vad si eu in sfarsit turnul Eiffel al lui Dan , făcut dintro singură foaie de hârtie….. )))))))))))))

si tot azi am chef să adorm din nou pe “Ca o stea…”, numai aşa pentru că este miercuri, şi pentru că îmi place partea cu ….. îmi vine să strig ajutor sau aripi să-mi crească să zbor…. pentru că de fiecare dată când ascult versurile mi se pare că lui Dan chiar îi cresc aripi şi chiar zboară până sus , sus de tot… aproape de capătul cerului….. şi ce poate fi mai frumos decât să priveşti cum îi cresc aripi unui înger……….

…. de obicei nu scriu numele persoanelor dragi mie, dar astăzi fac o excepţie şi sper că nu se supără…..

 

vă pup dulce dulce de tot!!!!!!!!!1 Să aveţi vise plăcute pentru că de somn uşor se ocupă îngerul pe care îl avem fiecare (scuze că am folosit mesajul dar chiar mi-a plăcut )

Noapte bună!!!!!

Pasarea albastra

 

sunt exact ceea ce par a fi…

 

doar un suflet, pasăre albastră,

un suflet îmbrăcat într-un om.

 

oare  unde se duc păsările iarna!?

şi de unde ştiu când trebuie să se ducă!?

 

mi s-a uzat instinctul de atâta zbor…

aripile mi-au obosit,

şi nu e nimeni aici

pe culmile iubirii,

e doar  linişte

…

nimeni,

un nimeni infinit de vast

…

- de ce!?,

mă întreabă aripile obosite.

- pentru că,le răspund,

 oamenii zboară doar în păsări metalice,

şi nu vor fi niciodată la fel de liberi ca păsările…

 

pasărea albastră,

şi-a deschis aripile obosite,

şi s-a dus din nou,

 departe,departe

 spre alte ţări încălzite

de alte iubiri nesfîrşite…

 

- şi acum ce!? îşi întreabă omul sufletul,

… dar nu i-a mai răspuns nimeni…

 

monologul unui suflet dezgolit de mizerii…

… astăzi nu ştiu să scriu decât în versuri… şi totuşi fac un efort, dar scriu cu multe puncte de suspensie…

 

…şi asta pentru că iubesc… şi nu fac nimic decât să iubesc… iubesc aşa fără nici o întrebare, fără nici un răspuns… simt că iubesc… nu gândesc. Nu analizez… ci pur şi simplu iubesc… iubesc fără să îţi cer permisiunea…  poate de aceea, puţin mă mustră conştiinţa… iubesc de dragul de a te iubi… iubesc pentru că asta simt… pentru că asta sunt…  nu ştiu să explic şi nu îmi doresc nici măcar o explicaţie…

 

… nu simt că e o blasfemie, şi nici nu mi-e ruşine… e pur şi simplu o stare… ca fericirea, doar că e mai bine…

 

… ciudat sentiment… ciudat cum nu îmi pasă… de ce… cum … când… unde… cât… sau nici măcar nu îmi pase de „tu nu!?”…

 

… ciudat că am impresia că nu iubesc un om… ci mai degrabă un suflet…

 

… asta trebuie să fie… iubesc un suflet… e ca o pace interioară, o căldură divină, o melodie care nu se mai termină şi care îţi place tot timpul… e ca o adiere de primăvară peste florile sufletului meu…

 

… şi nu e condiţionată de nimic…

 

… e o linişte în mine de somn de îngeri şi eu nu fac nimic decât să stau ghemuită în fericirea mea pe vârful sufletului meu … şi stau aşa fără nici o haină… ca şi atunci când m-am născut…

 

 

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrişneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
timpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfirşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine ca eşti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

                                               N.S.

 

… liniste…

Ploua infernal,

Şi noi ne iubeam prin mansarde…

 

Azi sunt melancolică…

tocmai pentru că azi am visat sub aripa protectoare a unui suflet drag mie; ascunsă acolo undeva într-un colţ de cămin, dimineţa devreme, în aburul unei ciocolate calde, ne-am pierdut în iluzii de iubire… astăzi viaţa e minunată, nu credeţi!?…

 

… sărutul tău mi-a şoptit… ţi-au crescut aripi îngerule…dute… zboară!…

 

nu mai mi-e frică de întuneric… de trecut… de tine… de noi…

 

Ploua infernal

Şi noi ne iubeam prin mansarde.

Prin cerul ferestrei, oval,

Norii curgeau în luna lui Marte.

 

Pereţii odăii erau

Neliniştiţi, sub desene în cretă.

Sufletele noastre dansau

Nevăzute-ntr-o lume concretă.

 

O să te plouă pe aripi, spuneam,

Plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.

Nu-i nimic, îmi spuneai, Lorelei,

Mie îmi plouă zborul, cu pene.

Şi mă-nălţam. Şi nu ştiam unde+mi

Lăsasem în lume, odaia.

Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi… răspunde-mi…

Cine-s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?…

 

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,

Şi noi ne iubeam prin mansarde.

N-aş mai fi vrut să se sfârşească,

Niciodată – acea lună-a lui Marte…

                                               N.S

http://www.trilulilu.ro/cuoreblu50/17738a4f712068

PS. melodia e minunata , nu ma lasa wordpress-ul sa o pun aici dar mergeti pe link-ul de mai sus si acultati-o , v-o recomand din suflet , e de-a dreptul fantastica…

mi-e dor…

Înfrânt nu eşti atungi când sângeri

Nici ochii când în lacrimi ţi-s

Adevăratele înfrângeri

Sunt renunţările la vis…

 

 

 

 

 

…eu fiind săracă,

ale mele sunt doar visele,

mi-am aşternut visele la picioarele tale,

calcă cu grijă căci calci pe visele mele…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  

 

PS „mi-e dor să călătoresc cu tine spre nicăieri, noaptea când plouă”

 

… L.B. …

Târziu, când am văzut că-n zadar

Cuvintele toate mi le-am rostit,

Că până la tine-nţelesul lor n–a mai ajuns,

În noapte-am ieşit.

 

Bănuiesc că ai stat încă mult timp la masă, în jale

Cu capul în mâini,

Cu privirea pierdută-n norii viselor tale

Bănuiesc că nici astăzi nu-ţi este uşor

În cetatea cu punţile trase,

În care insişti să te-chizi,

…

te strig…

aştept…

nişte ziduri de piatră n-au să mă oprească…

…dust in the wind…

uneori mă întreb dacă voi înţelege vreodată sensul tuturor lucrurilor care ni se întâmplă… şi parcă alteori nu îmi doresc să înţeleg pentru că îmi este teamă că voi afla secretul şi magia se va evapora în neant…

îmi amintesc că nu îmi era teamă de apă şi deci de înot asta până când era să mă înec şi de atunci de fiecare dată când mă apropii de apă sfârşesc inevitabil prin a mă crispa şi a mă îneca de frică mai degrabă decât din vre-un alt motiv bine întemeiat…

aşa mi-a fost teamă să mă arunc din nou în braţele calde ale iubirii… hm … e nespus de amăgitoare…. te cuprinde cu toată căldura, te leagănă în cântece şi descântece şi te ridică pe culmi pe care nu ai visat că poţi ajunge vreodată… şi tu naiv şi pur cum eşti în adâncul tău te laşi în voia ei, te laşi pentru că îţi place, pentru că te simţi ocrotit ca în pântecul mamei, pentru că eşti convins că nimeni şi nimic nu te mai poate răni vreodată… hm!?….. ce naiv!?…. te ridică la 10000 de metrii altitudine şi îţi dă drumul fără nici o remuşcare şi fără nici o paraşută… iar tu cazi, singur… cazi şi te izbeşti frontal de pământul rece şi tare… şi eu stau şi mă întreb oare ce mai rămâne din tine după o asemenea căzătură!?……

… iar mie constant îmi este frică de o asemnea căzătură pentru că ştiu în mine că dacă voi cădea de la o asemenea altitudine nu voi mai putea să mă ridic…

… dar suntem în perioada Sărbătorilor şi deci ar trebui să ne întoarcem din reveriile mondene şi să contemplăm la multitudinea de liste de cumpărături pe care inevitabil tot noi trebuie să o epuizăm… încetul cu încetul îmi resocotesc şi ultimele cadouri de pe listă, le rearanjez şi fac calcule matematice pentru a fi sigură că nimeni nu a rămas nebifat… hm!?…

… ştiu că ar trebui să mă las în voia colindelor şi să renunţ cu totul la meditaţii nocturne romantice dar pur şi simplu nu pot să nu ascult “Dust in the wind”… cuvintele mă determină să abordez o atitudine de adult serios şi să apăs tastele în aşa fel încât tot ceea ce colorează ecranul în diverse hieroglife devine un discurs filozofic şi nu un zâmbet vesel….

… sunt fericită şi mulţumită, undeva , în adâncul meu, dar pentru prima data nu ştiu să exprim toată fericirea asta din mine…

… vă doresc Crăciun Fericit alături de cei dragi!!!! să vă aducă Moşul tot ce i-aţi cerut şi să treacă cât mai greu timpul pe 25 Decembrie ca să puteţi savura cât mai mult fericirea Crăciunului!!!!!……………

vă pup dulce de tot şi să puneţi o vorbă bună la Moş Crăciun ca să aducă şi la noi puţină zăpădă…….

Silence