in love sau doar fascinată…

cum poţi numi un sentiment care te face să fii fericit, să radiezi, să simţi că eşti mai uşor decât o pană, să simţi că orice îţi doreşti este posibil… cum poţi numi sentimentul în care te pierzi în ochii cuiva fără să vrei, în care privirea cuiva aţintită asupra ta te face să pluteşti fără să îţi dai seama… cum numeşti sentimentul acesta care nu te face să suferi ci te face fericit… oare cum se cheamă acel sentiment în care acel cineva îţi vorbeşte şi tu nu înţelegi ce spune ci simţi doar ”îmi place de tine, vreau să te cunosc mai bine ” să fie oare dragoste?!… să fie oare doar exaltare… orice ar fi îmi place, şi mă face să mă simt în siguranţă şi dorită , aşa cum nu m-am mai simţit de mult timp… sau poate cum nu m-am simţit niciodată…

Astăzi sunt fericită pentru că un băiat m-a făcut să mă simt frumoasă şi specială… sper că şi voi a-ţi avut parte măcar de jumătate din fericirea pe care o simt eu acum…

Vă pup dulce de tot!

 

PS “Crisu , de aia azi (la pedagogie) doar te-am salutat. Eram complet fascinată şi absorbită de ochii băiatului de care vorbesc. Nu că nu am vrut să vorbesc cu tine ci îmi era greu să mă desprind de el. Nu are rost să îmi cer scuze dar promit că voi repara situaţia. PUPIK DULCIK!!! special pentru tine.”

un nimeni, un nimic

Draga Ana,

 

in primul rand vreau sa iti urez felicitari… si sa fie intr-un ceas bun…

 

in al doilea rand nu imi vine sa cred ca lasi o asemenea decizie asupra mea care abia te cunosc si care abia cunosc pe prietenul tau…. sa-mi ceri parerea mea asupra chestiei asteia este ca si cum ai consulta o moneda…

 

in al treilea rand noi suntem prieteni foarte buni… frate si sora dar nimic mai mult….. asa ca eu nu pot si nu vreau sa hotarasc pentru tine asemenea lucruri.. ti-as da un sfat ca de la prieten la prieten dar numai in cazul in care as cunoaste situatia mai bine, ceea ce nu se aplica in cazul meu….

 

asta este o decizie importanta care este numai a ta si oricare ar fi trebuie sa vina de la tine si nu ca un rezultat al unor jocuri de capitale sau alte lucruri … in acelasi timp te sfatuiesc sa nu ceri parerea nimanui pentru ca nimeni nu poate sa stie mai bine ca tine ce vrei…

 

eu sunt sigur ca Dumnezeu te va ajuta sa iei decizia care va fi cea mai buna pentru tine…

 

******* 

 

   

P.S Imi pare rau sa te anunt dar filmul “the notebook” nu mi-a placut… mi se pare un chick flick.

 

un nimeni, un nimic şi totuşi cineva a cărui bucată de suflet o împart cu voi. De ce? Din întâmplare. căci doar o întîmplare putea să mă facă să nu arunc bucata asta de suflet. E o zdreanţă din cauza mea, dar poate şi din cauza lui. Mai nou îmi place să îi spun Noname, sau pur şi simplu *******. De ce? Hm!? … îmi vine să râd…. pentru că nu e mai mult decât atât… îmi aduc aminte de o poveste dintr-o carte de antropologie despre sufletele uitate, şi eu am scris o poveste pe tema asta… pentru ca un suflet să fie uitat numele lui trebuie uitat… aş plânge , aş ţipa, aş bate, dar e o melodie în mine care nu mă mai lasă… îmi interzice să mai sufăr pentru un nimeni… nu merită să plângi pentru nimeni iar cei care merită nu te vor face să plângi

…deschid pentru a n-a oară Cartea Sufletelor uitate. I-au stiloul magic şi încep să scriu cu mâna tremurîndă, c…l… după ce termin şi închid cartea un nor de praf se ridică din zgomotul paginilor acelea galbene şi grele de timp. Mi-au dat mie cartea asta ca să îmi fie mai uşor. Să fie oare aşa!? Încă un suflet uitat , încă un miel pierdut în pădurea întunecată. Mă simt ca şi o vrăjitoare care cântă silabe vechi de sute de ani către suflete inocente fără apărare… alţi trei ani irosiţi … alte suspine pierdute odată cu vântul primăverii… alte poezii uscate în toamna târzie… alte cioburi de inimă îngheţate în iarna timpului pierdut în zadar… alte pagini pătate de lacrimi care nu îşi încetează sângerarea… o poezie, o melodramă, o viaţă…

îmi rup o frunză dintr-un copac străvechi şi scriu pe ea dorinţa mea… îmi doresc să plec pentru un timp , departe, foarte departe, într-o lume unde nu te judecă după cum arăţi ci după cum eşti, într-o lumea unde nu te gonesc pentru că eşti diferit, ci te iubesc pentru că eşti unic, într-o lume unde nu te obligă să fii ca ei ci se bucură că aduci ceva nou… undeva unde a fi liniştit şi calm înseamnă să deţii darul cel mai preţios… o lume în care iubirea să nu îţi aducă durere…

dar îmi dau seama ce absurdă este dorinţa mea… frunză se lasă purtată de vânt către o lumea mai bună, poate chiar cea pe care mi-o doresc eu… astăzi îmi lipseşte dragoste, atenţie, mângâiere…

oamenii puternici sunt defapt cei mai slabi… cei care iubesc sunt cei care defapt au nevoie de iubire… cei care ajută sunt defapt cei care au nevoie de ajutor… cei care incurajează sunt defapt cei care au nevoie de curaj… şi am putea continua dar gândesc că înţelegeţi deja…

dacă v-aş spune că în fiecare zi pierd o picătură de suflet, mă credeţi? normal că nu pentru că ştiu să mă ascund foarte bine în spatele meu. Mi se decolorează sufletul puţin câte puţin … aici sub ochii tuturor fără să ştie însă nimeni…  dar îmi place… pentru că aşa devin şi mai transparentă … cine ştie poate într-o zi nu o să mă mai vadă deloc… voi merge pe stradă fără să fiu vazută, nu că acum ar fi altfel… dar atunci ar fi mai palpitant…

n-are rost să vă necăjiţi prea tare, e doar starea mea naturală, acum însă am avut curajul să o împărtăşesc şi altora… astăzi am Alzheimer… nu ştiu cine sunteţi şi nici nu vreau… îmi place mai mult aşa… mă doare mai puţin…

PUPIK DULCIK!!!

PS “The notebook” e un chick flick , nu vi-l recomand, dar coloana sonoră şi pragmatismul din el sunt mai mult decât orice.

PPS

Gand portocaliu…

daca te-as intreba ce conteaza cu adevarat pentru tine, ai putea sa imi raspunzi?

numaram mereu secundele, le lasam apoi sa se scurga… parca le scapam printre degete… ca si cum, chiar le-am fi avut, ca si cum ne-ar fi apartinut… timpul trece, nepasator de fiecare dintre noi… trece egal pentru toti… doar noi il ignoram…

abia tarziu, cand ii realizam importanta, incercam sa cautam prin viata noastra ceva… ceva ce ne-ar putea lega la o adica de lume, de existenta, de simplul fapt de “a trai”… incercam sa cautam printre amintiri… un gest, o atingere, o strangere de mana, un cuvant… o imbratisare, o indragostire si o despartire… cautam printre ganduri unul care sa merite efortul de a plange… cautam un chip familiar, un zambet, un simplu suras cald… cautam sa simtim ceva, un regret, o placere, o ura macar-semn ca ceva a contat suficient…

cautam sa reinvatam zborul pe care oricum nu l-am stiut niciodata bine, cautam sa reparam ceea ce am fi putut prea lesne sa nu gresim-dar era mai important sa salvam atunci aparentele…

cautam sa nu fim singuri, desi i-am tot lasat mereu singuri pe cei carora , culmea, chiar le pasa de noi… cautam un motiv sa nu ne fie dor, cautam ca intr-o bezna adanca un umar de care sa nu ne mai sprijinim, ci pe care sa-l cuprindem cu drag…

cautam printre cuvinte unul potrivit sa ne ceara iertare in locul nostru- cate ocazii am pierdut de a o lua de la capat- degeaba, nu exista cuvinte sa descrie ce… ce nu mai simtim…

cautam infrigurati linistea din jurul unei cesti de cafea, linistea unei dupa-amieze departe de zgomotul infernal al orasului… un ras de copil… un ras de copil poate ca ne-ar salva din starea asta… dar parca e prea mare tacerea… parca si timpul tace in trecerea sa solemna…

am avut sanse… nu sa-l oprim, ci sa-l traim…privim invidiosi la ce au altii… dar cati ii invidiem pentru ca stiu sa traiasca, sa se bucure de fiecare clipa… am invatat ca nu e nevoie decat de putin curaj sa spui ce simti, am invatat ca nu e nevoie decat de un pas pentu a fi oriunde- primul pas, e mereu cel mai greu… am invatat ca exista mereu un motiv sa nu fii rau, si cel putin inca unul pentru a fi bun… am invatat ca secundele nu se prind in plasa, precum fluturii… ci in suflet… am invatat ca iubirea nu e secretul lumii… dar ca in lume , undeva, exista secretul oricarei iubiri… si pentru orice iubire exista tot timpul din lume… 

Îmbrăţişare

„-Vă place să fi-ţi îmbrăţişaţi?

-Păi. Nu prea.

-Ăăă. Ce înţelegi prin îmbrăţişare?

-De ce te interezează?E pentru vre-un  sondaj de opinie sau ce?

…”

 

dialogul continuă cu alte eschivări, ocoliri de răspuns, dat din umeri şi alte modalităţi de evitare. Poate că această confuzie apare datorită faptului că nu prea ştim ce înseamnă cu adevărat  o îmbrăţiţsare şi desigur sunt convisă că dacă am şti cu adevărat semnificaţia am ocoli şi mai mult răspunsul şi chiar actul în sine.

În privinţa sensului cuvântului îmbrăţişare nu trebuie să mergem mai departe de colegii noştri îndrăgostiţi care se îmbrăţişează prin colţurile întunecate ale oricărui coridor. J Dar dacă nu ar exista în aceea stare de iubire nici ei nu ar ştii ce înseamnă o îmbrăţişare. Atunci şă nu mă mai învârt prea mult în jurul meu  şi să vă spun odată definiţia, nu-i aşa?

Ei bine răspunsul nu e firesc la dorinţa voastră dar pot să fac o mică compunere pe tema sensului cuvântului îmbrăţişare.

 

 

Ca să te pot îmbrăţişa trebuie să am anumită relaţie cu tine. Cam aşa vine vorba când întrebi pe majoritatea oamenilor despre când am dreptul să te îmbrăţişez. Dacă sunt prietena(-ul) cuiva, sora, fratele cuiva, poate mama, tata, dar asta nu se mai practică de la o anumită vârstă, poate dacă sunt colega(-ul) cuiva atunci dacă te-aş îmbrăţişa nu ar fi nimic. Dar şi asta este fals de cele ma multe ori pentru că un asemenea contact nu durează mai mult de 3 până la 5 secunde (verificat statistic) şi dacă durează cinci secunde se întâmplă deobicei între partea superioară a copurilor celor doi participanţi la îmbrăţişare din diverse motive,pe care le puteţi ghici şi singuri. J şi aş putea continua rezumatul articolului despre îmbrăţişări care se încheie cu sfatul că dacă ne-am îmbrăţişa mai mult nu am mai putea să ne urâm atâta.

 

 

Ridic cele două palme ale mele şi unesc doar vârfurile degetelor unul câte unul, fără să unesc şi podul palmelor. Ce simt? Aproape nimic. De cele mai multe ori nimic în afara unui contact fizic rece ca de piatră. Cam aşa arată o îmbrăţişare obişnuită pe care toţi o facem din acelaşi automatism care ne caracterizează.

Apropii palmele şi le lipesc una de cealaltă ca şi când aş spune o  rugăciune . Ce simt? Simt căldura care se ridică din podul palmei stângi şi se completeză cu căldura palmei drepte şi dacă stau aşa suficient de mult simt nevoia să îmi rotesc  mâinile în sensuri opuse şi să le cuprind cât de mult pot. Cam aşa ar trebui să arate o îmbrăţişare adevărată…

 

Dar cum aş putea să îmbrăţişez aşa pe cineva dacă nu sunt îndrăgostit de acel cineva?

 

Eu mă întreb cum poţi îmbrăţişa pe cineva atât de rece şi de fals, cum o faci în fiecare zi?

 Eu te mai întreb cum poţi îmbrăţişa pe cineva fără să închizi ochii? Şi aş putea să mai continui dar mi-e teamă că ai să te înroşeşti din cap până în picioare de ruşine sau nu o vei mai continua să citeşti.

 

Poate o îmbrăţişare între doi străini să creeze ceva frumos între ei? E clar că miracole se întămplă dar şi după acestea este nevoie de multă muncă şi implicare.

În general miracolul durează câteva clipe, restul este implicare.

 

Uneori simt nevoie să îmbrăţişez pe cineva cu toată fiinţa şi să stau aşa în linişte câteva zeci de minute fără să simt altceva nimic decât pe cel pe care îl îmbrăţişez. Sunt tristă pentru că nu am mai făcut aşa ceva de mulţi ani (cred că sunt aproape patru) şi îmi e din ce în ce mai greu. Codul adulţilor nu permite asemenea copilării. În lumea lor trebuie să fii Prometeu înlănţuit, un titan ce duce lumea pe umeri. Uneori urăsc lumea adulţilor pentru asta…

 

mi-e dor de îmbrăţişarea ta… nu de tine mi-e dor, ci de îmbrăţişarea ta…

 

Să aveţi o zi minunată şi să primiţi multe îmbrăţişări!!!!

PUPIK DULCIK

un băiat sau un pui

citesc undeva astăzi:”Berbec – (…)Venus va intra în zodia Săgetătorului, ceea ce va avantaja colaborările cu persoane de pe alte meleaguri.”  Instinctual mă gândesc la tine şi la “persoana de pe alte meleaguri”.

Paharul cu vin alb din faţa mea răsfrânge lumini miraculoase şi fantastice şi aleg să mă pierd printre gânduri. Ascult un cântec de leagăn şi nu pot decât să închid ochii, să mă aşez mai comfortabil pe scaun şi să îmi imaginezi, să încerc să simt… visez că te legăn ca pe propriul meu copil  şi îţi cânt ca să adormi aşa acolo în braţele mele, iar eu să te ţin tot mai strâns… dar la fel cum cântecul se stinge aşa şi visul meu îşi pierde încetul cu încetul din intensitate…

încă o gură din lichidul gălbui şi transparent îmi aduce aminte de momentele în care alergam cu sufletul la gură ca să îţi scriu, să îţi transmit  pe o fâşie de internet o parte din mine… un gust amar îmi aminteşte însă de faptul că acum nu îţi mai scriu, nu mă mai deranjez să te deranjez, deşi de cele mai multe ori vreau… şi simt nevoia să îţi scriu… am decis să îţi dau puţin timp şi spaţiu , am decis să nu mai fiu atât de sufocantă … şi cu cât accentuez liniştea cu atât am impresia că te îndepărtezi mai tare, dar apoi îmi aduc aminte că numai eu te ţineam…

încă o gură de vin… dulceaţa lui îmi povesteşte povestea calului sălbatic… se spune că dacă reuşeşti să prinzi un mustang în hăţuri , devenind astfel stăpânul lui nu îi poţi căştiga dragostea şi devotamentul decât readucându-l în lumea lui… if you love someone you will set him free… iar dacă mustangul se întoarce la tine atunci îl vei avea  cu tine pentru toată viaţa lui…

ţi-am dat drumul în sălbăticie, gust-o, simte-o cu toţi porii… eu am să te aştep, o vreme, mustang sălbatic… dar după o vreme am să plec…

mă întreb de ce nu îmi scrii, oare nu îţi lipsesc chiar deloc?… poate aştep.i să cadă toate frunzele şi primul fulg să îţi aducă aminte de mine…

PUPIK DULCIK PUI MIC!

remember when it rained

 

Astăzi aş scrie despre singurătate , în ciuda faptului că studiez nişte case în natură. Vina este parţial a mea pentru că deşi reuşesc să fiu atentă la ceea ce scriu, ochiul îmi fuge inevitabil către favorites şi melodia „remember when it rained” îmi umple sufletul de melancolie. Dar pentru că afară plouă refuz să mă pierd de tot în melancolii. Sufletul se resemnează nu înainte de a vărsa şi el o lacrimă pentru acelaşi cineva care acum mi se conturează pe retină. Îmi place când plouă , căci numai atunci mă simt cu adevărat bine. Când plouă nu mai pot plânge nici măcar în mine şi asta pentru că plouă…

 

Vreau să scriu ceva frumos şi din suflet dar mi se blochează cuvintele pe frunte , chiar înainte de a junge pe hârtie şi tot ce rezultă este  o pagină plină de aberaţii.

 

… am strâns patru sute de euro  şi mai îmi lipsesc cinci…hm…

 

prin cameră miroase a levănţică… şi a bebe… a lăptic cu miere… şi a somn dulce de dimineaţă de vară în hamacul de sub caisul din curtea mare a casei bunicii…

 

renunţ… mi se prăbuşesc cuvintele pe foaie fără nici o noimă şi mă enervez pentru că nu pot fi coerentă…

 

…ascultă picăturile de ploaie, restul este numai gălăgie…

suspin

“vine un moment când frunzele îcep să moară şi totuşi aleg să trăiască până în ultima clipă.

Dar vine un moment când oamenii încep să trăiască…ultimul, căci ei aleg să moară.

Astfel frunzele sunt mai fericite ca oamnenii pentru că au trăit… oare noi ce aşteptăm… să cadă toate frunzele?”

Frunza zen

 

 

Încearcă să nu te agaţi prea mult

Sau prea tare sau prea adânc

De nimeni şi de nimic

Îmi spuse frunza, clătinându-se în vânt.

Uită-te la mine

Când vine vremea m-aştern sub paşii celorlalţi

fără păreri de rău

Ştii doar că orice început îşi caută sfârşitul.

Tocmai strivisem o frunză

 

 

 

fără timp…

Frunzele copacilor s-au lăsat în voia toamnei, care le-a pictat în culori calde de apus de soare de vară. Zborul lor lin din inima copacului îmi dă lecţii de gravitaţie şi linişte interioară încât îmi dau seama imediat de goliciunea şi lipsa de sens a cuvintelor mele. Liniştea frunzelor exprimă rapsodii infinite, imposibile de cuprins în slovele zgâriate de stiloul cu sânge albastru.

Lin , foarte lin , aproape imperceptibil mi se reflectă sufletul pe petalele aurii ale teiului. Mă scurg spre centrul Universului, mă retrag spre mine, mă nasc a doua oară din boabele de rouă, din pânzele de păianjen şi din foşnetul frunzelor care învelesc Pământul ca-ntr-un pântec de mamă.

Mă ghemuiesc ca un copil la picioarele unui copac bătrân cât timpul. El mă îmbrăţişează tandru ca un amant în frigul iernii acoperindu-mi trupul cu umbra călduţă şi înmiresmată de toamnă târzie. Sufletul îmi miroase a brumă şi a praf de petale de ger şi mă pierd într-o amorţela continuă.

 

 

Curge prin mine

Seva copacului

Din care noaptea

Se desprind licurici aurii

Ce distrug până şi ultimul gând

Al oamenilor îngheţaţi în ei.

Din el primăvara

Îmi cresc în ramuri, cu frunze şi flori

Gândurile pure

Ale sufletului nemuritor.

 

Iar toamna

culeg în melancolie

fructul copt

al inimii pline de mustul pasiunii

                                                Ama,10.10.2008

 

 

 

fantome prietenoase…

De fiecare dată când vreau să scriu un nou articol îmi mărturisesc că va fi ceva contidian, obişnuit, simplu, “ca toată lumea”, îmi spun, dar sfârşesc prin a transpune o lamentare sufletească sau o amintire de pe vremea lui “a fost odată ca niciodată, într-o ţară străină”.

Astăzi mă opresc la “fantome”. Fiecare din noi este urmărit de o groază de “fantome”. Nu trebuie să îmi întorc privirea ca să îmi dau seama că undeva în dreapta mea se află o “fantomă albastră” (Clau), sau în stânga mea o “fantomă roz”, (Elena) , sau chiar în spatele meu o “fantomă portocalie” (buni) şi aş mai putea găsi o mulţime. Unele sunt mai mici, nici măcar nu se pot percepe, de pildă “fantoma mov” (oana g.) sau alta sunt grosolane, imense, exemplu aceeaşi “fantomă albastră”… şi povestea continuă.

Şi din nou m-am pierdut în aberaţii multiple. Mă arunc într-un fel de gol infinit care te primeşte ca un pântec şi te îngrijeşte ca o mamă. Şi asta îmi place. Mă uitam azi la poze din liceu, cu Maria, Mira, Răzvan, Cris, Ana, Oana, Oany, Bia, Paty, Lore,Cătă etc. şi m-a cuprins o melancolie pentru că toate momentele acelea care atunci păreau atât de reale şi de veşnice brusc au început să se ofilească, să se usuce în negura timpului, ne-am îndepărtat cu un an, cu doi, chiar asta spuneam că au trecut 4 ani de când Blajo a făcut mofturi cu proiectul de la sesiune, au trecut 5 ani de la prima noastră excursie… şi azi unde suntem? răsfiraţi peste tot… sigur că ne vom mai întâlni dar nu va fi niciodată la fel, acum suntem mari, începem să înţelegem cu ce se mănâncă viaţa de adult…  nu mai suntem mici şi prostuţi, dezorientaţi pe coridoarele din Moisil. “hei, ciau. Si tu esti din D? si eu sunt. Stii cumva unde avem mate?:)” cu toate că din unele puncte de vedere eu mă găsesc astăzi la fel de dezorientată ca şi atunci, şi de dragul acelor vremuri parcă nu vreau să renunţ  la starea de dezorientare…

Of! iarăşi sunt melancolică, iarăşi trăiesc în trecut, defapt îmi amintesc de trecut. Poate este puţin inevitabil pentru că în mine este o pată a trecutului care persistă , şi în loc să se decoloreze devine şi mai persistentă cu cât trece mai mult timp. Nu o să mai rememorez aici această pată pentru că sunt convinsă că alţii sunt complet plictisiţi de ea. e pata mea o scot eu cumva, poate dacă pun înălbitor iese.

Nu îţi aminteşti de vorbele oamenilor ci de cum te-au făcut să te simţi. Deci nu o să mai scap de fantoma albastră. Va fi în spatele meu toată viaţa mea.

…au început să îmi cadă îngeri pe păr. Dacă nu mă grăbesc am să întârzii. Fir-ar să fie cu frigul, cu şcoala, cu blajo! Cine a mai inventat şi ziua de marţi. Of şi dacă nu ar fi frig poate că ar fi bine.

nici nu mai ştiu ce s-a întâmplat după aceea, dar îmi amintesc doar atât, şi deşi s-a petrecut acum 4 ani îmi este la fel de proaspăt în suflet ca şi azi…

uite şi la nebunii ăştia. acum s-au găsit să cumpere prăjituri şi ceasuri şi cadouri. Şi pentru cine? Sunt convinsă că nici ei nu ştiu, pentru cine cumpără defapt. Stau în bancă ca la un moment solemn, macabru, de parcă cine ştie cine ar fi murit. Eh, s-a petrecut o pauză în creierul lor şi li s-a supraîncărcat sistemul. Oricum nu ştiu ce fac. “Of, noi te iubim, drum bun, să ai grija de tine, ne pare rău”, palavre… aşa de fals mi se pare totul, de-a dreptul penibil. Of, şi mâinile astea îmi sunt reci şi îmi tremură tot corpul. simt că o să mă prăbuşesc. poate mă paşte o răceală de zile mari.

Dar uite că e şi rândul meu. dar ce se întâmplă cu mine. Să nu cumva să plângi. Auzi! Pentru cine să plângi ? Uite nici măcar nu îl interesează, plus că o să te faci de râs în faţa tuturor. Stai jos şi încetează.

şi m-am aşezat. linişte ca de mormânt. ici colo se mai aude din spate un chicotit. Iar eu în mine mă chinui să nu cedez în faţa unui sentiment care nu ştiam că a existat vreodată în mine. Eram pe cale să câştig. Ce mai, chiar câştigam dacă nu…

ce face? de ce a venit aici? ce îţi trebuie? Pleacă ,lasă-mă în pace! Ce vrei de la mine? Nu vezi că m-ai făcut să plâng ca o proastă. Pleacă! Dute de aici! Nu!! De ce nu vrei să pleci? Crezi că dacă îmi spui câteva cuvinte frumoase şi o să îmi rosteşti numele cu o intonaţie frumoasă o să mă opresc din plâns. Ei bine nu pot. Nu pot controla. Vine din adâncul meu, din suflet, dar ce şti despre suflet?! Şi oricum ce contează pentru tine dacă plâng sau râd. De ce mă iei în braţe? Crezi că rezolvi ceva?

şcoala se dizolvase complet. Nu mai puteam percepe nimic în jurul meu. Eram numai noi doi într-un spaţiu infinit. Ne înconjura întunecimea şi pluteam în afara timpului, în afara spaţiului, în afara corpului. Mă chinuiam din răsputeri să nu mă las în voia sentimentului, dar mintea s-a dizolvat complet şi mi-a rămas numai sufletul agaţat acolo de un alt suflet şi atunci mi-am dat drumul, în voia Lui. era un fel de a face dragoste la un mod foarte subtil, aproape cosmic.

pleacă de aici. dute şi mănâncâ-ţi păjitura nu vreau să te fur de lângă ai tăi. Ce ciudat cum te ţin de mână de parcă e mâna mea, parcă nu avem două mâini ci una. Parcă nu suntem doi oameni ci unul. Ce îmi faci! Dute odată!

….

nu vreau să mă explic, să mă destăinui, să mă justific ci pur şi simplu vreau să mă confesez şi să transmit în felul acesta greutatea şi altora pentru că e insuportabil de grea. Nu o mai pot duce singură în spate …

…şi fantoma albastă e omniprezentă în viaţa mea… nu din voinţa mea ci din voinţa cuiva care se află mai presus de noi toţi…

Fără tine mi-e frig…(adaptare după Ana B.)

 

Fara tine

Fără tine mi-e frig N-am înţeles niciodată Cum simte aerul Că ai plecat. Universul se strânge Ca o minge plesnită Şi-şi lasă pe mine zdrenţele reci.Începe să fulguie. Mă ustură pielea Pe locul de unde te-ai rupt. Şi mi-e frig, Când simt cum cade moale, Odată cu zăpada, Această rugăciune către nimeni.

 

 

 

Listen

ascultă… este cineva aici în mine care îţi vorbeşte… ascultă… se ascunde o inimă în spatele acestui om… ascultă… te rog, ascultă…

uneori îmi doresc să pot zbura doar ca să mă simt în siguranţă, doar ca să mă îndepărtez de haosul din jurul meu. Privesc în depărtare, ascult un cîntec trist şi mă întreb de ce oare este doar un vis. Aş vrea să dau timpul înapoi, aş vrea să ştii că aş da orice doar ca să fii iar lângă mine. Alerg în întuneric, simt un gol în mine, care ar fi diferit dacă am putea să fim amândoi, să fim iar împreună, să mă ridici din nou , să fiu un alt om… aş vrea dacă aş putea să închid ochii şi  să îţi aud vocea spunând că totul va fi bine, că tot răul acesta se va scurge din mine şi din jurul meu şi că o să mă iei în braţe şi o să îmi lipeşti din nou aripile pe care le-am rupt atunci când ai plecat de lângă mine… dar tot ce fac este să vorbesc cu o fantomă albastră care tace prosternată la picioarele unui gol imens. Unde eşti? De ce a trebuit să pleci tocmai când aveam mai mare nevoie de tine? De ce…

Textul îmi aparţine în totalitate, dar în seara asta nu este pentru mine ci pentru cineva foarte special mie, căruia nu am ştiu să îi răspund imediat la suferinţă, dar meditând în drum spre casă am creat asta. Astfel C. îţi dedic din suflet textul acesta doar ca să şti că te înţeleg foarte bine. Şi eu sunt onorată de prietenia ta iar CD-ul este minunat. Mulţumesc.

Să ai o zi minunată C. Şi oricând sufletul este prea încărcat de durere revarsă-l peste mine iar eu am să îl primesc cu toată puriatea de care sunt capabilă. Atât vreau să şti, eu te iubesc nespus şi nu am să te părăsesc niciodată de bună voie. Şi dacă voi zbura într-un loc mai bun decât acesta am să fac tot posibilul ca să fiu îngerul tău păzitor.

Promite că ne vedem în decembrie, din nou. Astăzi mi-a plăcut nespus.Sper să citesc cartea până atunci.

PUPIK DULCIK!!!

umbre tacute

ar trebui sa i-au parte la un eveniment important ce sa desfasoara in cealalta camera. Dar refuz sa ma misc de aici din simplul motiv ca nu vreau. In schimb las umbrele sa vorbeasca.

UMBRA 1: mi-am simtit bataile inimi in zumzetul traficului. Din lipsa de experienta am negat existenta lor. apoi mi-am simtit inima in zumzetul traficului, dar de data asta nu m-am putut misca pentru ca ea s-a oprit si socul a fost prea mare.

UMBRA 2: m-am speriat caci a nu iti mai auzi bataile inimi inseamna acel fapt evident ca centrul fiintei tale ti se opreste. Atunci tot corpul incepe sa se opreasca. Urechile ti se transforma in magnetofoane uriase care bazaie continuu cu un volum insuportabil, ochi isi restrang campul vizual la un punct nu mai mare decat gaura chei, si lumea se pierde in acel punct cu fiecare gol de aer pe care incerci sa il fortezi afara din plamani.

UMBRA 3: si pentru ca simfonie sa fie completa, corpul incepe sa iti amorteasca de la picioare spre cap si simti cum se prabuseste cu fiecare secunda care trece. Tot ce poti face tu care traiesti in spatele acestei haine e sa gandesti: “nu acum si nu mie. Nu acum cand sunt singura in mijlocul acestor oameni fara pic de sensibilitate umana. Acestor vulturi care te vor lasa acolo fara nici un fel de mustrare de constiinta”

UMBRA 4: incerci sa te scuturi in tine, dar corpul nu raspunde. Inevitabil singurul gand care iti trece prin minte, caci capul s-a prabusit odata cu corpul pe care il privesti inert la picioarele sufletului tau este ca vei muri. Incepi sa strigi, te zbati, tipi dar nu te aude nimeni, in jurul tau se afla un nor de lumina tacuta. Infernal de tacuta pentru starea in care te gasesti.

UMBRA 5: nu vezi ingeri, nu vezi demoni, defapt nu vezi pe nimeni decat coprul tau zacand inconstient la picioarele tale… vajaitul apare din nou, ochii ti se deschid dar nu pot percepe decat milioane de puncte galbene pe un fundal negru, si atunci simti. BUM…BUM…BUM…BUM… sufletul ti se scruge ca printr-o palnie inapoi. Unde? nu stii dar asptepti sa vezi. Simti o amorteala dureroase in tine. si lumea se scurge si ea putin cate putin spre ochii tau, spre nervul tau vizual si apoi spre creier. Incepi sa percepi lumea, nu o auzi dar o percepi. Vajaitul insuportabil de puternic iti creaza dureri de cap, dar si acesta se stinge. si atunci…

UMBRA 6: ai revenit in lumea “reala”. cu o sperietura ingrozitoare in suflet si cu un tremur continuu in celulele corpului, incat nu iti poti comanda picioarele sa se miste. Atunci te loveste. Era sa mori. Deci nu esti nemuritor. realizezi ca puteai sa pierzi tot ce aveai intr-o secunda. intelegi acum ce conteaza si ce nu, si mai mult intelegi ca in final esti tot singur. dar zambesti pentru ca ai aflat ceva mai mare ca tine. ai aflat ca sufletul tau…

UMBRA 7: am coborat din 16 complet inmarmurita. nu aveam sa las experienta aceasta acolo ci aveam sa o i-au cu mine pretutindeni. Stiu ca nu mai sunt aceeasi persoana. Stiu ca in mine s-a produs o ruptura ireparabila. Stiu ca nu mai exista cale de intoarcere. Ma prostern la picioarele lui Dumnezeu si plang, in vazul lumii. Lumea nu intelege. Se uita mirata la mine si trece mai departe. Nu mai doresc sa explic, oricum nu ar intelege. Intr-un fel abia acum am inceput sa traiesc cu adevarat, abia acum am simt adevarul. Ma ridic , multumesc Lui ca m-a invatat aceasta lectie atat de dura dar uneori atat de necesara. Este a 7 oara cand ma confrunt cu moarte si de fiecare data se rupea ceva in mine. Acum insa ruptura a fost definitiva.

 

Nota: nu imi cere sa iti explic pentru ca nu ai cum sa intelegi. In termeni medicali e simplu, mi s-a oprit inima in plina zi in timp ce mergeam cu troleul. Spiritual a fost mai mult decat atat. Vezi ca sunt altfel, simti ca sunt altfel, dar te intrebi ce putea sa mi se intample. Defapt nu vrei sa stii. Vrei sa fii pacalit. Nu veri sa afli adevarul pentru ca te-ar smulge din vis. ABRACADABRA

 

Asa explic de ce fiecare zi este minunata. Pentru mine toate zilele sut minunate pentru ca puteam sa nu mai am nici una. Si asta este socul cel mai mare.

 

Stiu cam am fost dura. Ca poate te voi speria. Dar asta simt nevoia sa postez pe blog astazi. Nu este nevoie sa intelegi ce spun  e nevoie doar sa simti ce spun. Daca nu reusesti, nu e nimic, ma poti oricand eticheta ca fiind nebuna. )

Sa ai o zi minunata, plina de iubire!